Guvernanţa Globală lansată la SCO: promisiuni nobile, realităţi incomode

Există momente în politica internaţională în care discursurile liderilor par să îşi dorească mai mult să rescrie percepţia decât realitatea. Aşa este şi cazul declaraţiilor preşedintelui chinez Xi Jinping, rostite la summitul Organizaţiei de Cooperare Shanghai (SCO) Plus, în care a lansat Iniţiativa pentru Guvernanţă Globală (IGG), iniţiativă care se bazează pe cinci principii: egalitatea suverană, respectarea dreptului internaţional, multilateralismul, abordarea centrată pe oameni şi accentul pe acţiuni concrete.

Principiile enunţate de liderul chinez nu reprezintă doar un set de idealuri proiectate în exterior, ci reflectă un mod de guvernare pe care China îl aplică deja în interiorul propriului sistem politic şi social, adaptat la specificul său cultural şi instituţional. Ele nu sunt simple declaraţii de intenţie, ci principii validate intern, dar reinterpretate în cheie chineză, menite să susţină atât stabilitatea statului, cât şi dezvoltarea sa accelerată.

Totuşi, întrebarea esenţială este dacă aceste principii, aplicate în manieră chineză, pot fi transpuse la fel în guvernarea globală. Răspunsul este nuanţat: pe de o parte, valorile pe care le invocă sunt universal atractive: egalitatea, respectul pentru reguli, cooperarea, interesul oamenilor şi eficienţa practică. Pe de altă parte, modul în care China le pune în aplicare presupune o centralizare strictă, o uniformizare a deciziilor şi o subordonare faţă de autoritatea supremă a statului.

La nivel global, unde coexistă regimuri democratice, sisteme liberale, state autoritare şi interese geopolitice divergente, o asemenea abordare ar întâmpina rezistenţă majoră. Principalele impedimente ţin de lipsa unui centru unic de putere acceptat de toţi, de diferenţele de viziune asupra drepturilor şi libertăţilor fundamentale, dar şi de suspiciunea că un model inspirat direct din practica chineză ar favoriza mai degrabă consolidarea unor blocuri de influenţă decât o veritabilă guvernare globală. În plus, principiul „people-centered”, deşi validat în China prin reducerea sărăciei şi modernizare, ar putea fi perceput diferit în statele unde libertatea individuală şi participarea democratică au prioritate, ceea ce ar genera fricţiuni.

• ”Experimentul chinezesc” privind guvernanţa globală

Primul principiu, cel al egalităţii suverane, îşi găseşte corespondenţă în interiorul Chinei prin unitatea şi coeziunea naţională impuse de autoritatea centrală. Toate regiunile şi comunităţile sunt supuse aceloraşi reguli şi aceleiaşi discipline - cea impusă de Partidul Comunist din China, ceea ce, chiar dacă nu seamănă cu pluralismul internaţional, validează ideea de tratament egal în cadrul unui stat vast şi divers.

Al doilea principiu, respectarea regulilor de drept, este vizibil prin aplicarea uniformă şi fermă a legislaţiei chineze. Aşa cum Beijingul cere în exterior eliminarea standardelor duble, în interior el aplică un regim juridic strict şi coerent, care nu lasă loc de ambiguităţi şi confirmă acest principiu în logica naţională. Numai că acest principiu nu aplică întocmai principiile de drept internaţional la care se referă Xi Jinping.

Multilateralismul, al treilea principiu, este promovat de China în afara graniţelor prin alianţe şi sprijinirea organizaţiilor internaţionale, dar în plan intern se manifestă sub forma consultării structurilor economice şi sociale, cu menţiunea că acestea se află permanent sub coordonarea autorităţii centrale. Astfel, principiul este recunoscut, dar adaptat cadrului politic chinez, unde unitatea primează asupra diversităţii politice.

Al patrulea principiu, abordarea centrată pe oameni, are o validare puternică în China prin rezultatele obţinute, dacă luăm în considerare datele oficiale ale guvernului de la Beijing şi informaţiile prezentate în presa din marele stat asiatic. Potrivit acestora, regimul comunist chinez a scos din sărăcie sute de milioane de oameni, a modernizat rapidă a infrastructurii şi îmbunătăţirea calităţii vieţii. Totuşi, în această viziune, accentul cade mai mult pe bunăstarea colectivă şi stabilitatea socială decât pe drepturile individuale, ceea ce reflectă o interpretare diferită a ideii de „people-centered”.

În cele din urmă, principiul acţiunilor concrete şi al rezultatelor palpabile este confirmat în mod evident, guvernul de la Beijing demonstrând în ultimii 20 de ani o capacitate extraordinară de implementare a strategiilor de dezvoltare, prin planuri cincinale, proiecte de infrastructură şi investiţii tehnologice, ceea ce arată că retorica despre rezultate vizibile este un pilon real al guvernării interne.

Astfel, cele cinci principii propuse de Xi Jinping nu sunt doar instrumente de diplomaţie globală, ci şi expresia unui model de guvernare practicat deja în interiorul Chinei. Ele sunt validate nu printr-o copie fidelă a normelor internaţionale, ci printr-o adaptare proprie, care pune în prim-plan stabilitatea, dezvoltarea şi rolul central al statului, însă transpunerea lor la scară globală ar necesita compromisuri majore şi o armonizare dificilă între sisteme politice profund diferite.

• Aceiaşi termeni, semnificaţii diferite între Occident şi China

Problema e că atunci când citim cu atenţie cele cinci puncte expuse de preşedintele chinez la summitul Organizaţiei de Cooperare Shanghai Plus, între teorie şi implementarea chineză, pe de o parte, şi realitatea occidentală, pe de cealaltă parte se cască un gol suficient de mare, care este greu de acoperit.

De exemplu, referindu-se la primul principiu Xi Jinping a spus: „Ar trebui să susţinem că toate ţările, indiferent de mărime, putere şi bogăţie, sunt participanţi, factori de decizie şi beneficiari egali în guvernarea globală”. E greu să nu admiri nobleţea ideii. Dar şi mai greu e să nu te întrebi cum se împacă această egalitate teoretică cu realitatea unor parteneriate economice în care statele mici se trezesc prinse într-o reţea de datorii, iar cele mari stabilesc regulile jocului. A vorbi despre „participanţi egali” când, în practică, echilibrul de forţe este reglat prin investiţii condiţionate şi presiuni diplomatice, seamănă puţin cu a organiza un joc de şah în care un jucător are opt regine şi celălalt doar doi pioni.

La al doilea principiu în care liderul chinez a vorbit despre respectarea regulilor dreptului internaţional, afirmaţiile sale sună ca un paragraf extras dintr-un manual ONU. „Scopurile şi principiile Cartei ONU şi ale altor norme fundamentale universal recunoscute ale relaţiilor internaţionale trebuie respectate în mod cuprinzător, deplin şi în întregime”, a declarat Xi Jinping.

Cine ar putea contesta o asemenea afirmaţie? Numai că, în realitate, apelul la dreptul internaţional este adesea selectiv, aplicat cu dublu standard. Vedeţi cazul agresiunii Federaţiei Ruse în Ucraina. China îşi susţine interesele geopolitice cu o consecvenţă impecabilă, dar îşi manifestă aceeaşi libertate de a contesta hotărâri internaţionale atunci când acestea nu îi convin.

De altfel, şi Uniunea Sovietică făcea în anii "70 apeluri la respectarea dreptului internaţional, dar numai în măsura în care acesta legitima statu-quo-ul teritorial postbelic. Americanii, la rândul lor, au clamat „ordinea bazată pe reguli”, dar regulile erau de multe ori făcute la Washington. Acum Xi Jinping nu face decât să reia o veche tradiţie: să ceară tuturor să respecte legea, dar să o interpreteze în funcţie de interesul propriu.

În al treilea principiu, Xi insistă: „Ar trebui să susţinem viziunea unei guvernări globale care să includă consultări extinse şi contribuţii comune pentru beneficiul comun, să consolidăm solidaritatea şi coordonarea şi să ne opunem unilateralismului”. Multilateralismul devine aici sinonim cu o ordine globală mai echilibrată, în care nimeni nu decide de unul singur. Dar istoria ne oferă un avertisment: şi doctrina Brejnev, care proclama „suveranitatea limitată” a statelor socialiste şi vorbea despre socialismul multilateral-dezvoltat, era învăluită în limbajul solidarităţii şi al cooperării. În realitate, era o formulă pentru a justifica intervenţiile Moscovei în propria sferă de influenţă. Multilateralismul proclamat acum de preşedintele Chinei riscă să fie doar o altă formă de unilateralism mascat, în care „consultările extinse” se fac, evident, pe muzica dictată la Beijing.

• Guvernanţă globală, cu acţiuni coordonate de membrii SCO?

Al patrulea principiu al Iniţiativei pentru Guvernanţă Globală enunţat de Xi Jinping sună şi mai atrăgător: „Ar trebui să reformăm şi să îmbunătăţim sistemul de guvernanţă globală pentru a ne asigura că oamenii fiecărei naţiuni sunt actorii şi beneficiarii guvernării globale”.

Frumos spus, cine ar putea fi împotrivă? Numai că invocarea „oamenilor” într-un cadru de guvernanţă globală are ceva aproape literar, pentru că în practică nu există mecanisme prin care cetăţeanul de rând să devină participant activ la deciziile geopolitice. Americanii au folosit acelaşi tip de retorică atunci când au justificat intervenţii militare sub lozinca „apărării libertăţii”, iar rezultatul a fost, de multe ori, o realitate mult mai ambiguă pe teren. În cazul IGG, „oamenii” riscă să devină un pretext retoric, nu o reală prioritate.

În fine, al cincilea punct din discursul lui Xi Jinping privind lansarea Iniţiativei de Guvernanţă Globală se doreşte a fi cel pragmatic: „Ar trebui să adoptăm o abordare sistematică şi holistică, să coordonăm acţiunile globale, să mobilizăm pe deplin diverse resurse şi să urmăm rezultate mai vizibile”.

Dar şi aici întrebările sunt mai multe decât răspunsurile. Cine coordonează şi cine mobilizează resursele? Din ce spune preşedintele chinez - "ar trebui să coordonăm acţiunile globale şi să mobilizăm pe deplin diverse resurse” - reiese că ar fi vorba despre China, Federaţia Rusă, India şi ceilalţi membrii ai Organizaţiei de Cooperare Shanghai. Mai mult, reprezentanţii aceloraşi state vor decide ce „rezultate sunt vizibile” şi ce nu este important pentru guvernarea globală.

Menţionăm că acest principiu nu diferă cu nimic de actualul mod de a face lucrurile în politica internaţională. SUA a folosit în ultimele decenii exact aceeaşi formulă: promisiuni de „acţiuni concrete” pentru stabilitate globală. Rezultatele au fost adesea războaie lungi şi costisitoare. Dacă istoria ne învaţă ceva, e că în geopolitică promisiunile concrete se evaporă repede atunci când întâlnesc interesele naţionale.

Privite în ansamblu, cele cinci puncte ale Iniţiativei pentru Guvernare Globală par a fi mai mult decât o simplă viziune: sunt o tentativă de a rescrie regulile jocului global cu o retorică impecabilă, dar cu intenţii care ridică semne de întrebare. Egalitatea suverană, dreptul internaţional, multilateralismul, oamenii, măsurile concrete - toate sunt concepte care dau bine în discursuri şi sunt aproape imposibil de contestat. Însă puse în contextul politicilor concrete ale Chinei, ele seamănă cu nişte oglinzi paralele: reflectă imaginea unei ordini mai drepte, dar ascund în spate o arhitectură în care primul beneficiar rămâne iniţiatorul. De la Pax Americana la visul sovietic de „comunitate socialistă” şi până la actuala viziune chineză de „viitor comun al umanităţii”, istoria arată că marile puteri au aceeaşi tentaţie: să îmbrace ambiţia în limbajul altruismului.

În concluzie, Iniţiativa pentru Guvernanţă Globală se naşte sub semnul paradoxului. Pe de o parte, are toate ingredientele unui plan măreţ: viziune globală, promisiuni generoase, principii unanim acceptate. Pe de altă parte, este imposibil să nu vezi în spatele acestor declaraţii o strategie de soft power, un exerciţiu de legitimitate şi, poate, un preludiu al unei ordini internaţionale redesenate după reguli care, indiferent cât de egalitare sunt declarate, vor fi scrise cu creionul gros al intereselor naţionale chineze.